Ce ne lipseste?

by Ovidiu Scarlat

Ma gandeam azi critic si autocritic la situatia in care ne aflam si sunt tentat sa folosesc generalizari si sa definesc categorii chiar daca stiu ca nu e cel mai corect (intotdeauna am urat generalizarile).

Ce vreau sa spun defapt? Vreau sa spun ca parca am observat ce ne lipseste noua, generatiei noastre (cei care au acum intre 25-35 ani). Ce ne lipseste? Cred ca ne lipseste (la general vorbind) ambitia, ambitia de a fi primul, ambitia de a face ceva perfect, ambitia de a lupta cu tot ce este impotriva ca sa obtinem ce vrem.

Daca vrem sa ne scuzam singuri putem oricand sa scoatem in fata tot felul de exemple clare prin care sa ne dovedim vitejia si lupta noastra dar cred ca daca am fi cinstiti am recunoaste de cate ori am fost tentati sa renuntam la tot, in loc sa mai luptam.

Am auzit deja o expresie de prea multe ori: “Apai io’mi bag picioarele…” adica las totul balta (“daca e vorba de asa…”), imi strang jucariile si plec. Chiar daca plec la mai rau, plec! Dragii mei, aceasta nu este ambitie. Ambitie este sa reusesti acolo unde toti sunt impotriva ta. Ambitie este sa reusesti sa-i faci pe cei mai multi sa te respecte (nu cu pumnul).

E putin lucru sa mergi impotriva valului? Nicidecum!

Cand ma gandesc la ambitia pe care au avut-o unii despre care tot mai aud din cand in cand, oameni care au fost lipsisti de multe lucruri necesare. Au fost alte vremuri, e drept, daca aveau doua perechi de incaltaminte erai bogat! Dar sunt oameni care in acele vremuri au facut o scoala cu multa ambitie. Ma gandesc la aceasta ambitie ca la o putere care vine din interior si care te impinge sa lupti, sa studiezi, sa inveti, sa te adaptezi si sa treci peste esecuri.

Cati mai sunt acum cuprinsi de asemenea ambitii. De dorinta de a schimba lucruri gresite (nu ma refer aici la dorinta invariabila care exita in om de a incerca sa-l schimbe pe cel de langa el in sensul in care sa-i fie lui cat mai bine), comparabila de exemplu cu lupta periculoasa pe care au avut-o unii medici ca sa schimbe obiceiuri stravechi care ajutau la transmiterea bolilor letale (ingropau mortii chiar in malul baltii de unde se alimentau cu apa, astfel apa era infestata).

De cele mai multe ori poate suntem manati de teama, de teama de a nu “pica” la examen, de teama de a nu fi dat afara din seriviciu, etc.

Marea diferenta este ca energia care vine prin teama se arde repede, uneori poate sa “explodeze” pentru ca de multe ori scapam lucrurile de sub control.

Energia care vine din ambitie (pozitiv vorbind) este ca o benzina care curge in mod constant si care este controlata asa cum trebuie ca sa nu provoace explozii. Poti sa lucrezi ani de zile la un proiect si sa mai ai inca rabdare sa continui pentru a obtine ce ti-ai dorit.

Ce se poate face? Ce “medicament” trebuie sa luam ca sa acoperim aceasta lipsa? Aceasta-i intrebarea.

Sa fim sau sa nu fim copii?

by

Ce este copilaria ? Ce inseamna ea pentru fiecare om ? Cand incetam a fi copii ? Sunt doar cateva intrebari pe care mi le pun. Mi-as dori enorm de mult sa gasesc raspunsurile adecvate si care sa ma multumeasca intr-un fel sau altul…insa nu le gasesc.
Copilaria…e o amintire in fiecare suflet, o amintire frumoasa sau rea…de cine depinde aceasta ? Daca e o amintire frumoasa…de ce s-a terminat asa de repede ? Iar daca este una rea…oare de ce a fost asa ? Mereu intrebari…
Suntem oare copii si atunci cand suntem « mari » ? Stiti care mi-ar placea sa fie raspunsul ? « Da »…oare asa este ? Multi spun ca asa ar fi…cine mai stie ? Copilul din mine a incetat a mai spera ca mai poate iesi la suprafata, desi incerc in fiecare zi sa-l conving sa iasa. Mi-as dori sa fiu copil, insa nu acel copil care se joaca…mi-as dori sa fiu un copil « mare »…insa mereu ma lovesc de ceva…de raceala celor din jur…iar acei care vad in tine un copil, nu te iau in serios. E rau sa copilaresti ? Sau copilaria este destinata numai unei anumite varste ? De ce ne-ar interesa parerea celor din jur ? Traim totushi intr-o societate care catalogheaza si stie foarte bine sa te puna intr-un loc pe care cica il meriti. O fi asa ? Cine stie ? Sunt doar un copil…doar un copil…
(Poate e din cauza faptului ca mi-as dori sa vad oamenii mult mai copilarosi si mai veseli, nu morocanosi si napustiti de probleme. As vrea sa-i vad uneori ca-si dau silinta sa zambeasca si sa se alinte cate putin, detasandu-se de cele din jur. Poate e si din cauza ca vreau sa lumea din jur sa ma lasa sa fiu copil…nu-mi place ideea de a fi cu picioarel pe pamant…ma infricoseaza….Si poate si din cauza ca asa e firea mea…Sper sa nu va fi facut o impresie proasta… :) )

Din presa de seara

by

Citeam adineauri in Afterposten de ieri, ziar de stiri si documentare norvegian, cum ca: Uniunea Europeana pretinde Norvegiei sa plateasca un contingent de 71 milioane de euro pe an (de la 1 ianuarie 2007 pana la 30 aprilie 2009, data la care acest aranjament se va negocia din nou), cu ocazia intrarii in EU a noilor membrii Romania si Bulgaria. Banii vor fi folositi ca suport social in procesul de dezvoltare a celor doua tari.Negocierile continua. Suma mai sus amintita nu a fost acceptata de Norvegia. O noua intalnire va avea loc in septembrie. Tot atunci se va stabili si daca cele doua tari intra in Uniunea Europeana de la 1 ianuarie 2007 cum se preconizeaza, sau nu. (tradus dupa articolul scris de corespondentul de la Brussel pentru Afterposten, Alf Ole Ask)

De ce am adus acest subiect in discutie? Pentru ca, in ignoranta si nepriceperea mea, ma intreb unde se duc toti banii astia? Sa presupunem ca la negociere se pica de acord, si Norvegia se obliga sa plateasca aceasta suma, ca ajutor financiar. Pe langa ea, presupun ca mai sunt si alte state care vor sari in ajutor. Caci asa am inteles ca functioneaza aceasta “fraternitate” numita UE. Cei bogati ii ajuta pe cei saraci sa prospere si sa-i prinda din urma. Bun, frumos gest. Dar ce se intampla cu aceste ajutoare? Cum si de cine sunt ele gestionate? Cat si cum beneficiaza omul de rand din statul sarac de ele? In cat timp si in ce grad se vor resimti aceste “maini intinse in semn de prietenie” in viata de zi cu zi a romanului de la Motzotzoaia? Si tot asa… Mi se vantura in cap tot felul de intrebari de genul asta.

Cui sa le adresez?

Critica sau viata la microscop

by Ovidiu Scarlat

Fară introducere, o să intru direct în subiect. :)

Am observat o treabă ciudată. Să inventez două personaje, să zicem Andrei şi Ana, pentru ca să-mi fie mai uşor să exemplific ceea ce am observat. Să zicem că Ana face o chestie care-l afectează mult pe Andrei (am uitat să spun că sunt prieteni sau poate chiar casătoriţi… alegeţi voi), deci face o chestie mai grea, nu doar o boroboaţă, cum oricine face, că doar nimeni nu-i perfect (oare crede cineva ca există oameni perfecţi???). Ei bine, Ana îşi cere iertare, îi pare sincer rău iar Andrei o iartă (nu luăm acum în calcul că el a facut bine că a iertat, etc etc), dar totuşi rămîne afectat într-un fel, e greu e explicat dar poate să fie vizibil. Ei bine, aici vine observaţia, Ana îi reproşează lui Andrei că nu o iubeşte şi că nu o iartă şi că el nu mai este ca înainte… Dar hai să privim altfel lucrurile, dacă eu ma duc la cineva şi-l tund chel în timp ce doarme. Apoi văd că el dimineaţă este supărat, îmi cer iertare, sunt iertat, dar… părul nu creşte înapoi imediat, are nevoie de timp. Cum ar fi să mă supăr eu şi să zic: “nu m-ai iertat, pentru că nu mai eşti ca înainte (adică cu păr!)!”? E la fel de ridicol cand după ce cineva, indiferent dacă e Ana sau Andrei, distruge ceva aşteaptă ca după ce-şi cere iertare toate să fie la fel ca înainte imediat. Cînd primeşti o palmă, obrazul se face roşu, trec apoi 5 minute şi nu se mai vede (roşeaţa), dar alte acţiuni au efecte mai grave. Exemplele pot continua dar eu mă opresc aici. Cred că cei care sunt în cazul Anei din expunerea mea, ar trebui să se gândeasca puţin şi să vadă dacă au dreptate.

Sa luam deci o pauza :)

by

proverbcubano.jpg

In traducere: Omul care munceste pierde mult timp pretios – proverb cubanez

Ah, Havana, umbrelute, pina collada…cine vine cu mine?

To pay or not to pay.

by Ovidiu Scarlat

Zilele trecute o colega ma intreba de ce nu ma duc in Gradina Botanica in fereastra de doua ore pe care o am o data la doua zile in loc sa ma duc in Parcul Expozitiei. I-am raspuns ca nu am bani sa platesc intrarea. Adica pot sa merg, dar nu asa… prea des. :)

Ei bine pentru treaba asta, au avut ce sa-mi auda urechile, de la toti colegii care erau in preajma. Efectiv nici unul nu m-a sustinut. :)

Din toata “cearta” pe care am primit-o, extrag ce este mai esential: “nu trebuie sa platesc intrarea”! Si e foarte clar de ce, conform explicatiilor:

- “pai cum, daca vrei sa mergi sa iti iei apa minerala din ‘gradina’ trebuie sa platesti?”

- “esti culmea, de ce nu platesti intrarea si in Parcul Expozitie?”

- “oricum, de ce platesti, ca oricum nu se face nimic”… pai se plateste salariul celor care muncesc acolo… “hai mai ca e murdar, am vazut o gramada de gunoi langa gard chiar in spate la Insititut”… pai acolo nu umbla nimeni, au pus si ei mizeria sub pres… “da’ tot face parte din gradina… eu daca vreau sa merg pe acolo, trebuie sa fie curat”… vrei curatenie dar nu vrei sa platesti…“esti culmea”.

Clar, sunt culmea.

Vrem transport public mai bun dar nu platim biletul, vrem curatenie dar aruncam pe jos mizerie, vrem multe dar nu vrem sa facem noi nimic.

Eu daca n-am bani, nu ma duc in ‘gradina’, ata ete. Din banii aia imi cumpar ceva si stau in Parcul Expozitiei. 

“Tu nu auzi ca nu trebuie sa platesti?”

Sa vorbim ca sa nu tacem

by

In Grecia antica Socrate(469-399 DC), era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui.
Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus:
“Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?”
“Stai o clipa,” ii replica Socrate. “Inainte sa-mi spui, as vrea sa
treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei.”
“Trei?”
“Asa este,” a continuat Socrate. “Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui.
Primul test este cel al Adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?”
“Nu,” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”
“E-n regula,” zise Socrate. “Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu.
Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui.
Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”
“Nu, dimpotriva…”
“Deci,” a continuat Socrate, “vrei sa-mi ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?”
Omul a dat din umeri, putin stanjenit.
Socrate a continuat. ” Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba – filtrul Folosintei.
Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?”
“Nu, nu chiar…”
“Ei bine,” a conchis Socrate, “daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este
nici Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?”

Am primit pe mail aceasta istorioara. Nu stiu cat de adevarata este dar ca principiu este folositoare. O leg fara sa vreau de ceea ce mi-a spus o persoana cunoscuta in urma cu cativa ani: cand iti vine sa spui un lucru, gandeste-te bine si inghite-l; daca iar iti vine sa spui acel lucru iar gandeste-te, analizeaza si inghite-l. Daca si a treia oara ti-a venit sa spui atunci da-i drumul, inseamna ca merita spus.

Adevarat, Bine, Folositor… hm, cred ca am intalnit cu totii persoane care sa vorbeasca ca sa se afle in treaba… nu spun ca ni s-ar fi intamplat chiar noua uneori ;)