Parisul meu…
by- Published:February 10th, 2007
- Comments:7 Comments
- Category:Europa, Gradina cu doi nuci, cu rucsacul in spate, ganduri, lumea de azi, orasul prin ochii mei
Parisul m-a dezamagit. L-am simtit ca pe un batran ponosit de care nu se mai ingrijeste nimeni sa-i spele hainele, sa-i curete pantofii, sa-i pieptene parul, sa-i aminteasca sa se spele pe ochi. Sa merg la Paris a fost o dorinta de-a mea de demult. Nimic din ce mi-am imaginat, nu am regasit. Singurul moment in care am simtit ceva special, a fost acela cand m-am aflat in varful Turnului Eiffel. Deasupra lumii! Si asta pentru ca atunci, acolo, de una singura, mi-am infrant niste temeri mai vechi. Lucru care m-a facut sa ma simt puternica pentru cateva minute.
Catedrala Nidaros din Trondheim este mai frumoasa decat Notre Dame, dupa parerea mea. Mai primitoare. Chiar daca nu sunt in acelasi stil. Nidaros-ul mi-a adapostit sufletul cand i-am pasit pragul. Notre-Dame-ul mi l-a ignorat. Louvre-ul este o marturie a tenacitatii si talentului, un edificiu al culturii, intr-adevar. dar odata pasindu-i pragul inafara, te loveste infumurarea francezului de rand care refuza cu indaratnicie sa-ti raspunda in engleza, si care te trateaza cu un aer de superioritate de parca ar fi cucerit cel putin trei universe pana acum. Unde sunt gentiletea, politetea si curtoazia pentru care erau renumiti? Unde sunt educatia si ospitalitatea? Antoine, receptionerul de la hotel mi-a explicat ca-i lipsa de educatie sa nu vorbesti franceza. L-am intrebat: nu este lipsa de educatie din partea francezului sa nu vorbeasca engleza? A tacut…
Le Metro este un labirint al uitarii unde te trazneste mirosul de urina amestecat cu cel de parfumuri tari, seci. Barbatul spilcuit paseste cu nonsalanta in excrementele betivului ce-a innoptat subteran. Femeia pe tocuri, cu parul prins elegant in clame stralucitoare isi aseaza poponul pe scaunul pe care e scris in grafitti “apprends-moi l’interdit…“. Batrana cu broboada prinsa in colturi sade pe treapta din mijloc cu mana intinsa, cersind tacuta. Ii intind un pumn de maruntis. “saru-mana maica, sa-ti dea dumnezeu sanatate” – ma binecuvanteaza, jenata. Ma asez langa ea, oarecum stinghera.“cum iti zice, maicuta?”. Ramane cu gura cascata si ochii bulbucati. Ii iau mana muncita in palmele mele si i-o mangai. “cum iti spune?”. “petruta, maica.” – si pleaca ochii, a rusine. Imi spune ca a adus-o fii-su sa-l ajute la copii. “Si cand sunt ei acasa, maica, mai ies si eu maica, sa le mai aduc un ban. sa-i ajut si eu cum pot.” oftez. Ma ridic de langa Mamaie Petruta si plec impovarata. Cate ca ea?
La statia Grand Boulevard se urca un batran lipsit de vedere. Canta “O sole mio”, soptit, in dezacorduri. Nimeni nu-i da nimic. Ma chircesc in mine, a neputinta, si intorc capul. Ca sa nu urlu!
La cafeneaua Le Marignan, pe Rue de Marignan langa Champs Elysee, se mananca bine, mi-au spus. Ma indrept intr-acolo, curioasa. Cucoane si domni eleganti fac schimb de idei importante. Ospatarii alearga contra cronometrul. Se mananca pe fuga, eficient. Comand o cacao cu frisca, o salata pariziana cu jambon si un pahar cu apa. Ospatarul vine in goana mare, cu tava deasupra capului. Masa nu era stearsa de frimiturile celor dinaintea mea. Tacamuri? Nici pomeneala! Aseaza tava pe o masa alaturata si sterge frimiturile cu coltul sortului ce-l avea prins la brau. Fura de la masa de alaturi un cutit si o furculita (ce nu se stie daca nu cumva au mai fost folosite) si mi le aseaza in fata, langa salata. Il privesc nedumerita si usor scarbita. Ii cer nota de plata. Platesc si plec, fara sa ma fi atins de cele comandate. Ii simteam privirea perplexa in ceafa. Cand dau sa ies, observ ca podeaua era plina de mucuri de tigara, de-a lungul barului. Scot aparatul si fac o poza. Barmanul ma priveste intrebator. Ii raspund dand din umeri.
Pe Champs Elysee domnite mai tinere sau mai in varsta isi plimba hainile de blana si catelusii pechinezi. Vorbesc afectat si-si contabilizeaza cu coada ochiului admiratorii. Domnii poarta cravate in culori felurite, palarii in varsta si obraji proaspat barbieriti. Cate un ratacit face jogging ostentativ, in plina zi. Ma plimb fara tinta, dorindu-mi sa fi fost toamna. Sa-mi fi ascuns dezamagirea sub frunzele cazute, de pe caldaram.
Ca de atatea ori, pe Aleea Castanilor din Parcul Herastrau…
7 Commenti
cum se spune? La pomul laudat sa nu te duci cu sacul.
astept cu nerabdare urmatoarea poveste… ai atatea de povestit…
Adevar grait-ati (amandoi).
http://alinarotaru.blogspot.com/2007/02/dissapointing-paris.html#links
ovidiu… dac-as avea si timp, cate povesti… ce bine-ar fi
. ah, uite, acum imi dau seama ca nu am povestit nimic despre edmonton in haine de sarbatoare. hm… cu proxima ocazie promit sa ma revansez.:)
Abia astept Anisia.
Infumurare se gaseste si prin alte parti,Anisia,tot asa se gasesc cersetori,tacamuri imprumutate de la masa de alaturi,mirosuri pestilentile si superficialitate…asta e lumea de azi,in special in orasele mari ale lumii;incearca o vizita in Mexico City si vei vedea cu alti ochi Parisul!
Nu stiu de ce nu ma mir…Toti sunt asa incantatzi cand e vorba de Paris. Intradevar sunt obiective care merita vizitate, dupa cum bine ai zis Turnul Eiffel dar din cauza oamenilor care practic exploateaza nu doar orasele ci toata planeta nu mai poti vedea un colt de lume fara sa cazi prada dezamagirii…
Depinde unde te duci în Paris. Dacă te duci la pomul lăudat, în locurile cele mai călcate de turişti, e ca în Italia, unde italienii mi s-au părut atât de sătui de turişti că ne priveau cu greaţă deja. Caută Parisul pe străduţe anonime,nu te mai scandaliza pentru cerşetori, că sunt destui prin toată lumea, inclusiv în România, de unde provii şi intră şi prin provincia franceză. Normandia e o frumuseţe. Bretania, la fel. Nordul, în general. Sudul e comercial, e un fel de Italia lor. Iar în privinţa francezei, eu le dau dreptate. Acum nu mai mult de 50 de ani, franceza era încă limba oficială în diplomaţie şi peste tot. E o limbă frumoasă, cu o literatură bogată şi plină de nuanţe. Mi se pare un act de curaj să reziste în faţa englezei, o limbă eficientă, dar practicată de indivizi cu tupeu. Nimeni nu e obligat să înveţe engleza. Nici franceza. Dar dacă vrei să vezi oamenii la ei acasă, ai bunul simţ să înveţi câteva dintre frazele de bază.