re: viata la microscop!
by Tudor Ivanescu- Published:July 1st, 2006
- Comments:12 Comments
- Category:Uncategorized
of, of, of si mai, mai, mai.
adevarurile si neadevarurile sunt mai complexe decat ne imaginam. relatiile interumane sunt o permanenta provocare, atat pentru psihologi cat mai ales pentru noi, cei care le experimentam. sentimentele nutrite fata de cealalta persoana difera atat de mult, de la om la om, prin valoare si intensitate incat este falsa afirmatia: si la mine a fost exact la fel. incertitudinea sub care se afla adevarul despre ce-simte-celalalt-pentru-mine distruge, in multi, multi neuroni. si aici apare sentimentul ce tine vie o relatie si ajuta ca incertitudinea sa nu se degradeze, sa nu involueze, in paranoia: increderea. increderea ca regretul si cainta sunt veritabile. ca intentiile nu au fost negative. ca totul porneste din dragoste.
prin trecerea anilor, uitandu’ne in urma, ne dam seama ce copii am putut fii in diferite momente si ce’am distrus, degeaba. iar procentul de ticalosie, minciuna si rea-vointa, care totusi exista, este egal intre barbati si femei. dezavantajul celor din urma fiind ca sunt cu 10% mai numeroase. si sar in ochi mai repede.
un fapt real in viata multor cupluri este acela ca, dupa perioade de timp, mai ales cand intelegerea reciproca este mare si dragostea fierbintesi puternica, apare o asa-zisa “lipsa de respect” fata de ideiile, gusturile, placerile celuilalt. imi explic asta tocmai prin atasare perfecta fata de celalalt, prin cunoasterea celor mai adanci intimitati si evolutia relatiei de iubire intr-o pseudo-relatie frate-sora (frate-frate, sora-sora) dar cu implicatii amoroase. de cate ori nu ne’am paruit, palmuit si certat fratele? si inca’l iubim, ca pe un frate (sora). pentru ca’l cunoastem bine. am crescut o data cu el. faptul ca celalalt “isi permite” unele lucruri pe care nu si le permitea, nu deriva, intotdeauna, din lipsa de respect. ci tocmai din impreunarea, amestecare prea multa a celor doua eu-ri, din dragoste si sinceritate totala. din cresterea impreuna a relatiei.
yin si yang. sugestiva contopirea celor doi intr’unul. dar, in fiecare culoare, partea de culoare din celalalt este delimitata clar. si trebuie sa raman asa. altfel ar fi un tot gri. o parte din fiecare este personala, unica, de respectat. oricat de mult cunoastem din adacurile celuilalt.
stiti povestioara cu tatal care avea un fiu rau, lenes si obraznic. hotarandu’se sa’si sensibilizeze fiul, a batut, pentru fiecare greseala, cate un cui in usa. la batranetea tatalui, intelepciunea fiului scosese cate un cui din usa pentru fiecare fapta buna in asa fel incat, pe patul de moarte, tatal nu mai vazu nici un cui in usa. dar ii arata totusi fiului, gaurile ramase. nu credeti ca batranul a murit, in cele din urma, fericit? fara regrete si pareri de rau? ba, mai fericit decat daca fiul ar fi fost bun toata viata? fiecare persoana are ceva deosebit, frumos, de iubit. dar la unii e mai greu sa o gasesti. iar altii imbatranesc pana dau de ea. si totusi exista!
12 Comentarii
inca putin: tocmai datorita complexitatii de care vorbeam in inceputul postului, reactiile si explicatiile prezentate sunt doar o parte a realitatii din fiecare cuplu sau relatie…
faina treaba ne prezinti tu aici…
sa fim buni cu aproapele nostru, cu alte cuvinte. sa luam cainta de buna cuviinta si sa iertam, daca iubim.
limite, nu ai pus… pana unde? pana cand?
dragostea parinteasca poate merge pana in panzele albe cu iertatul, si ea?
intr-un cuplu… ‘al de iarta (azi, maine, poimaine) e bun ‘au prost?
“fiecare persoana are ceva deosebit, frumos, de iubit” - spui tu. asa o fi, nu neg. dar fiecare aceeasi persoana, are ceva de daruit?
iubire cu sens unic… ce rost?
ah, as putea sa pun intrebari inca vreo doua ore de-acum.
las dialogul deschis…
draga (imi permit, se pare) Anisia, ceea ce spui tu intareste prima fraza a mea: complexitatea.
de prost, eu zic ca nu e ce’l ce iarta. se va simti mai liber.
pana cand? pana unde? stand langa cineva mai mult timp, incepi sa’i cunosti simtirea, suflarea, “cautatura”. gandurile, regretele, educatia. prioritatile, standardul moral, aspiratiile. si automat, intensitatea si valoarea sentimentelor pe care le poate nutri.
iertarea, la un moment dat nu inseamna si continuare. inseamna impacarea cu celalalt, in tine. si uneori doar atat.
fiecare are ceva de daruit. sunt eu cel care merita sa primeasca daruirea?
iubirea implica reciprocitate. complexitate. sa fi ca un arac pentru un vrej. nu un brusture peste o floare. sa nu sufoci. sa nu sugrumi.
si… mai vorbim. parerea mea…
tudore,
iti permiti, daca-ti permiti…;)
complexitatea asta e subiect vast.
se va simti mai liber? ca a iertat? eu zic ca mai impovarat. ca a creat precedentul. cine fura azi un ou, maine va fura un bou, stii vorba. l-ai iertat de furtul oului, maine vine cu boul acasa si zice “iarta-ma”.
in contrasens, eu zic asa: stai mai mult cu cineva si incepi sa descoperi defecte, vicii, lipsurile. ce te faci cu ele atunci? ramai pentru ca ai stat? sau pleci ca sa nu ramai. ciung de o bucata de suflet, adica.mai tarziu, adica. pe neasteptate, adica.
ieratarea nu inseamna continuare?pai iertand ai descuiat zavorul. cat e sa deschida poarta si sa intre din nou. si sa repete again and again aceeasi (si poate si altele) greseala? cu ce te mai impaci atunci? cu prostia-ti din cap ca n-ai tras zavorul, poate.
da, fiecare are ceva de daruit. nimeni nu e cel ce merita. dar toti sunt cei ce-s doresc sa . spera. asteapta. sa invatam sa ne daruim noua insine, fiecare pentru el, mai intai. si daca o mai fi ceva surplus, sa scoatem la licitatie. cand dai pe de-a moaca, pici de prostovan(a), m-a invatat pe mine viata.
implica? poate. dar nu obliga. cati n-au iubit in taina. cu unic sens. e si aia un fel de iubire, nu?
asta cu sufocatul… alt subiect complex. cand sufoci? cand esti prea mult, sau cand esti prea putin? si care-i sistemul de referinta pentru putin si mult? si de ce potentialul mult dintr-o data devine un putin? si de ce putinul ala e mai mult decat nimic? si de ce nimicul e putin prea mult cand e mult? si… si… si…
sa mai continui cu intrebarile? cred ca ne apuca anul nou. a zis odata un nene pe cafenea (www.cafeneaua.com) asa: “cand Anisia pune intrebari, trebuie sa iti faci lectiile vreo trei zile …”
e randul tau…:)
servus din nou. imi pare rau ca nu am destul timp sa’mi fac lectiile mai bine. sunt tare presat de timp si de obligatiile profesionale si…
pe langa complexitate, tata nostru Einstein ne’a invatat ca mai exista si: relativitate. si voi face mai acusi referire la aceasta.
dar sa iau in ordine ideile: a) precedent. implica repetare. daca dai voie. coaja de nuca e dusa de val, fara voia si alegerea ei. cand alegi, alegi si TOT ce decurge din alegere. si iar incredere: daca simti ca maine va fura un bou, iarta si treci mai departe. pe calea ta. b) defecte, lipsuri, vici. cine nu le are? contra-balanseaza mai greu decat calitatile, “plinurile”, parti pozitive? next chapter. dar cu iertare. fara resentimente. te incarca. c) ciung. nu joci, nu pierzi. si nici nu castigi. regulile jocului se fac in tandem. cine incalca, pierde si de se intampla si nu esti tu, considera’te invingator. macar pentru respectarea lor. sunt multe lucruri care ne “ciungesc” in viata. si? solitudinea nu este o solutie. le putem doar diminua numarul. d) eu vad iertarea ca o impacare, in tine, cu celalalt. de nu se poate si in afara, macar ai facut ce’ti statea in putinta. si nu implica neaparat continuare. vezi a). e) bun. eu merit. simt asta. fara mandrie sau prostie. daca nu oferi, nu simti nici daruirea celuilalt. nimeni nu este obligat sa daruiasca tot. dar daca o faci, nu este obligat si celalalt sa daruiasca tot. daca o simte, fericirea bate la usa. de nu, si crezi ca merita, accepta cat poate sa daruiasca. si poate mai tarziu va aprecia si’ti va arata increderea lui. a celuilalt. f) iubire. implica nu in sensul de “a atrage pe cineva, impotriva vointei proprii” ci faptul ca presupune, necesita. este nevoie de. pentru a lega mai strans. altfel ramane ca o opera neterminata. g) sufocatul si relativitatea. de exemplu, pentru mine, o farfurie de ciorba este prea putin la pranz si prea mult dimineata. asta miercurea. duminica, in schimb, imi ajunge una la pranz, dar as manca doua dimineata. in asta consta si complexitatea intr’o relatie si relativitatea. in a simti nevoia celuilalt, atunci cand trebuie si cat trebuie. degeaba incerci sa faci acum, pentru celalalt, ceva ce trebuia facut de mult. isi pierde din valoare. sau sa faci de la inceput anumite lucruri care ar tebui facute mai tarziu. nu le pretuieste la fel ca mai tarziu. sistemul de referinta este in fiecare dintre noi. e ca o regula a jocului. tacit uneori, un cuplu isi creaza propriul sistem de referinta. un lucru facut de A pentru B poate sa valoreze nespus, pe cand facut de B pentru A, sa valoreze prea putin. iar astfel de lucruri se descopera in timp. si nu e standard. uneori nici nu se poate discuta despre el, se simte.
cam atat m’a dus pe mine capul, la ora aceasta, sa’ti raspund la intrebari. daca ajuta sau nu, nu stiu: dar imi face placere. conversatia!
pe curand!
pentru astazi, complexitatea si relativitatea:
- e complex cand este implinitor (am zis corect? - mai uit cuvinte, si/sau inventez, scuze…timpul departe de casa e de vina), cand te implineste, vreau sa zic. dar aceasta implinire este relativa. ca si orice alta traire din viata noastra. nimic nu poarta stampila eternitatii. nimic nu dureaza o vesnicie. ce plictisitor ar fi, intre noi fie vorba, daca ar dura. deci relativitatea este demonstrata ca fiind subinteleasa la punctul f). am mutat-o de la punctul g) pentru ca sufocatul poate tine o vesnicie. daca dureaza din prima pana in ultima clipa. si atunci nu are cum sa fie relativ.
revenind la complexitate. am stabilit ca e relativa. dar poate dura de la prima pana la ultima clipa? poate, daca cei implicati sunt oameni destepti. pai atunci devine ca sufocatul de la punctul g), si nu mai e relativa. de unde, putem trage concluzia ca tine numai de A si B sa-i dea directia. dar tot de ei tine si chestia cu ce-i prea mult, nu-i putin si sufoca. deci, cercul se inchide si eu m-am invartit in jurul axei proprii. de ce am facut asta? ca sa incerc sa arat ca defapt fraiele stau in mainile lor, a lui A si B si ca toate trairile, fie ele complexe ori relative, vesnice ori de moment, ei le creeaza, dirijeaza, estompeaza, activeaza s.a.m.d. daca-s maturi. daca-s hotarati. daca stiu.sistemul acela de referinta despre care pomenesti, eu il numesc “univers comun”. care musai trebuie sa fie complex, dar nu relativ. factori interni ce-s “desenati” de A si B
ce facem insa cu factorii externi? cu intemperiile? de orice natura… cum influenteaza? pot face asta? de ce (nu)? cine e responsabil sa construiasca o metereaza? cine incuie poarta ? cand?
si mie, conversatia
cam tarziu raspund. fusei plecat putin intr’o delegatie si iata ca astazi am putin mai mult timp.
factori externi. intemperii. “love is not love/ which alters when it alteration finds”. asta a fost primul lucru ce mi’a venit in minte cand ai spus de intemperii, factori externi… bine’nteles ca apar tot felu’. traim printre oameni. si animale. mai ploua, mai bate vantul. este si soare. uneori arsita.
cine este responsabil sa construiasca metereze? cuplul. cei doi. in egala masura si pe toate planurile. oricand, pentru oricare dintre ei poate bate un vant mai tare la un moment dat. nu este unul mai ferit decat celalalt. la factori externi. si este responsabilitatea fiecaruia dintre ei sa se adaposteasca. unde? sub meterezele pe care le’au ridicat impreuna. daca le’au ridicat. amandoi, responsabil. altfel, in partea unuia va fi gol. expus intemperiilor.
si atunci, vinovat este doar el sau si celalalt? era randul meu sa pun intrebari.
si punct. timpul zboara si eu trebuie sa mai muncesc putin.
pe curand.
traim mai mult printre animale, decat printre oameni…din pacate
si animalele astea apar asa pe neasteptate. cred ca ele pandesc din umbra, dupa golul acela de care vorbeai, prin care sa se strecoare. metereze? sa fi existat, nu s-ar fi strecurat. unde-s doi puterea creste. unde-i unul da si altul cere, nu sporeste. constructia de metereze, adica. si atunci animalul hap - si a fugit cu prada. cine e de vina, intrebi. pai cum cine? amandoi. prada, ca s-a lasat pradata si celalalt ca n-a vazut golul la timp, sa-l acopere. sau ca a dormit in front. sau ca s-a lasat sa fie increzator mie in suta ca fisuri nu apar. sau ca nu a deschis ochii mari ca sa vada animalul cum pandeste din umbra.
mi-am amintit de povestea celor trei ursuleti. meterezele sunt necesare nu doar in relatia de cuplu. ci si in celelalte: familie, prietenie. sa construim pentru aproapele nostru. sau macar sa intindem mana aplecatului de nevoie.
am in minte un pod, din scanduri. din-acela care se balanseaza. puncte de sprijin malul A si malul B. am incercat odata sa merg de la A la B, dar mi-a fost teama. prea mare balansul, prea adanca prapastia sub el, prea slabe puterile. M-am intors la malul A si m-am asezat pe sezute sa gandesc. nimeni, dincolo de el, pe malul B. doar o padure de brazi, nestiuta. numar firele de iarba de langa piciorul stang si imi zic: “doar primul pas e necunoscut. restul sunt identici, daca-i fac cu grija.” si-ncerc din nou. acum sunt la mijloc de drum.nu ma mai uit inapoi. sa nu-mi amintesc de teama. nici inainte, nu privesc. sa nu ma inspaimante nestiutul. imi privesc fiecare pas si ma bucur de fiecare centimetru inainte.
nu are nici o legatura cu meterezele. ori cu golul. ori cu animalele.
este defapt raspunsul la o intrebare pe care nu am adresat-o inca.
stii care e?
cu ceva timp in urma am primit o mica poezioara scrisa de o prietena la 14ani. si iata cum scrie: “trecutul e ca o umbra,/dar, daca privesti mereu in urma…/ risti totul sa pierzi, sa fii nefericit!/ nu fii nehotarat!/ fericirea e in fata!/ viitorul e speranta!/ nu sta! inainteaza!”
nu stiu exact contextul in care a scris’o dar pentru mine a insemnat: trairea prezentului, asa cum este, si planificarea viitorului. trecutul nu mai poate fi schimbat si daca incerci sa’l retraiesti ca pe un prezent, vei pierde mereu adevaratul prezent si implicit, viitorul. alegerile facute in trecut nu trebuiesc regretate. ele au fost facute cu tot ce deriva din acele alegeri si au, bineinteles, repercursiuni asupra prezentului. dar in acelasi timp, alegerile au fost facute sub presiunea si sub influenta multor lucruri de atunci, complexe, ce nu se mai pot intelege asa de bine odata cu trecerea timpului. de aceea apar de multe ori regrete si pareri de rau, pentru ca nu mai poti simti ca atunci si nu intelegi de ce ai ales asa. cel mult poti reflecta la cele trecute ca un ghid al alegerilor prezente si viitoare, ca o evolutie a mintii si intelepciunii.
iar ce’mi spui tu prin pod, inteleg ca totusi ai incredere sa mergi mai departe, orice s’ar fi intamplat in trecut. ca totusi, viitorul este inainte. si daca merge prost, n’are cum sa mearga prost vesnic…
si totusi, daca pasii ar fi identici, ar fi mai usor. dar fiecare scandura a podului iti poate oferi surprize, din cele mai diverse. si nu poti pune piciorul in acelasi fel, pe fiecare scandura. iar de suprizele neplacute poti scapa pasind incet, cu atentie. fiecare pas la timpul lui. cu grija, cum zisesi.
pe curand.
exct. ai prins perfect ideea. intotdeauna am mers inainte, fie ce-o fi, fie drumul cat de greu. inapoi nu prea ma uit, decat ca sa-mi amintesc de clipe frumoase petrecute cu cei dragi ce nu mai sunt printre noi. altfel, privesc spre orizont.
chiar aseara am avut sentimentul ca l-am atins. a fost o senzatie super faina. eram la o amica, ne-am suit in masina sa conducem nitel peste munti. sunt serpentinele astea care, daca le abordezi cu putina viteza, iti dau o senzatie amestecata de vitejie si inconstienta, curaj si nepasare.. de care uneori am nevoie ca sa ies din cotidian. anway, cum conduceam noi asa, era trecut de miezul noptii, vad luna iesita de dupa o creasta de munte. i-am spus amicei sa opreasca, m-am dat jos si am pornit spre ea. primii pasi nedumeriti, urmatorii din ce in ce mai nerabdatori. aveam sentimentul ca pot atinge luna, ca pot trece dincolo de creasta muntelui, de linia ce delimiteaza cerul de pamant . din acel loc si in acel moment, totul era posibil. implinire, asta este ceea ce simteam. am ajuns pe creasta, am intins mana, dar ea a ramas tot acolo. nu m-am necajit, pentru ca rationalul stia ca e imposibil. fantezia insa era hranita. imaginea aceea nu am sa o uit niciodata. am alaturat-o altora, la fel de stranii poate pentru altii, dar pe care ma simt binecuvantata ca mi-a fost dat sa le traiesc.
stii ce’mi pare rau? ca nu ai facut o poza. sau ai facut? imi plac enorm pozele facute noaptea. luna, parc semi’iluminat, banca in penumbra, padure in razele lunii. etc.
sunt nopti, in general nopti, care iti raman in amintire ca o banca, sub un copac, la umbra. unde poti sa te asezi, sa’ti odihnesti picioarele obosite si mintea ingandurata.
ce frumos este in jurul nostru.
acum, aici, ploua. geamurile sunt pline de picaturi, fiecare venita de cine stie unde. Amazon, Marile Lacuri, Oceanul Indian, Mare Egee, Pacific, Gange. amalgam de salbaticie, liniste, sacru, profan.
frumos.
din pacate nu am facut o poza. nu cu aparatul de fotografiat. poza, imaginea, se afla doar in mintea mea, ca amintire.
in jurul nostru este foarte frumos, intr-adevar. cel putin pentru cei care au ochi sa vada.
imi amintesc o excursie cu cortul in Apuseni. e o vesnicie de-atunci, dar mi-a ramas in minte paraul langa care am innoptat, intr-una din seri. avea un susur, ca un cant. parca te purta pe brate, leganat in soapte.
tin minte si grota unde frate-miu ‘al mare “ingropase” mancarea. cand l-am intrebat care-i sensul, a ras de mine… “doar nu credeai ca pe vremuri existau frigidere in padure?” el nu vazuse frumusetea grotei si-o folosea doar in scopuri practice, sa tina mancarea la rece. Era o adancitura la poalele muntelui. Ai fi zis ca era sapata de om. Apa insa fusese mesterul. Era atat de rotunda… atat de… perfecta. Si cu paraul ce-i curgea lin pe-alaturi, ca un soldatel ramas de paza, pentru dansa.
imi aduc aminte si de pietrele spalate de cursul apei. unele rozalii, altele gri deschis. una alba. nu am luat-o. as fi stricat perfectiunea. am admirat-o doar, in gand, pentru puterea de a fi atat de…de piatra.
da, avem extrem de mult frumos in jurul nostru. sa nu uitam sa-l privim…