Gradina cu doi nuci

• Published:March 6th, 2006
• Comments:No Comment
• Category:Uncategorized

La plecare
Te ridici în grabă de la calculator, iţi iei geanta şi pleci grăbit. Trebuie să ajungi la timp la facultate. Fugi spre staţie şi speri să nu vezi de la distanţă tramvaiul plecând, dar istoria se repetă. Cele cinsprezece minute de aştepare sunt foarte lungi, e timp suficient ca să simţi bine frigul care din cauza umezelii îti intră în oase. Ai timp chiar să vezi că staţia e tot mai plină dar speri că doar puţini au nevoie de tramvaiul pe care-l aştepţi tu. Ajungi în sfârşit în tramvai, eşti fericit că ai prins un loc liber, în picioare, nu departe de uşă, chiar lângă compostor. Ai acum ocazia să profiţi de întreaga bunăvoinţă a oamenilor care te roagă într-un fel foarte drăguţ, efectiv nu-i poţi refuza, să le compostezi biletul. Dar şi starea precară a unora care ar dori să te aşezi în braţele domnişoarei de pe scaun ca să le faci loc să-şi composteze biletul cu mânuţele lor. Încerci, şi reuşeşti să nu te superi prea tare, şi-ţi promiţi în gând că niciodată nu o să mai rămâi într-un asemenea nefericit loc, lângă compostor.

Nu ai timp prea mult să te gândeşti prea departe pentru că ai ce vedea în jurul tău. Îi vezi pe bătrâni care abia reuşesc să se urce în tramvai şi te gândeşti cum o să ajungi tu, mai te gândeşti că ar fi o oră mai potrivită de plimbare pentru ei mai târziu, nu acum. Apoi îi vezi, da da… îi vezi pe ei, băieţii, dar nu toata lumea îi vede (nici poliţia, nici “băieţii cu ochi verzi” – aşezaţi în funcţiile lor ca să-şi apere propriile interese), deci îi vezi, se aşează într-o poziţie strategică, poate chiar lângă tine şi exteriorizează cu naturaleţe un dezinteres vădit pentru tot ce se întâmplă în jurul lor, doar pentru o vreme scurtă, apoi încep să opereze la prima frână bruscă (făcută parcă exact pentru ei, că doar pe ei îi ajută). Tu ai doar 1 leu în buzunar sub formă de monezi, ştii că nu au ce să-ţi fure dar te simţi jenat de ideea de a fi “cercetat” la buzunare de orice nespălat. Ei nu merg nicăieri, nu au o direcţie, nu le trebuie bilet pentru tramvai, lor le trebuie doar să găsească buzunare neatente, mobile gânditoare, şi eventual, de ce nu? vreo domnişoară fără apărare, ca să o atingă pe-unde-nu-e-frumos-să-întrebi-unde.
Îţi continui drumul, uitându-te forţat pe geam pentru că nu vrei să vezi prea multe, te enervezi pentru că nu poţi să faci nimic. Ajungi la Universitate, unde coboară aproape toţi călătorii (formaţi din studenţi, adică 80% studente), tu trebuie să mergi mai departe, facutatea ta este mai departe. Numai bine că s-a eliberat tramvaiul, ai loc să stai pe scaun şi aştepţi liniştit să vină “controlul”. De data asta sunt patru controlori, o armată proastă de controlori care nu au controlat mai devreme cand era plin tramvaiul, ci abia acum cand s-a golit, te gândeşti că-şi fac şi ei treaba, aşa ca să zică că nu stau acasă. E prins un nefericit fără bilet, ştii şi tu că e vinovat şi te enervează că el insistă că are dreptate. Ba mai mult, o auzi pe o femeie că are gura mare luându-i apărarea (o cunoşti, ţi-a fost profesoară şi te doare că este ca o ţaţă).
La intoarecere
Tramvaiul e gol. Ai loc să te aşezi unde vrei. Il vezi cum se aşează pe scaunul dublu pe “un el” chiar dacă e singur. Visează să se aşeze lângă el cea mai frumoasă studentă de la Universitate. Mai departe, în drum, o batrânică îl întreabă: “E liber?”, apoi îl vezi cum bucuros îi oferă locul unui bătrân care nu-şi găseşte loc. Mai auzi ca “sunt şi tineri cu respect în ziua de azi, dar puţini”, “sănătate tinere!”, altădată auzeai “să-ţi fie ruşine băiete ca sunt bătrân şi aş putea să-ţi fiu bunic”…
Ai mai văzut-o intre timp şi pe “o ea” care renuntă la scaunul ei de o persoană, pentru unul de două persoane “cu sperantă”. O vezi cum stă cu privirea spre uşă şi-l aşteaptă pe “un el”. Nu trebuie să fie Făt-Frumos, trebuie doar să fie sensibil, trebuie doar să-i umple golul, trebuie doar sa-i dea culoare la viaţă, să-i arate frumuseţile din viaţă. Sigur se gândeşte că ar fi frumos să-i strecoare Cineva un bileţel cu un numar de telefon, la fel cum a văzul în ultimul film.
Parcă nu aş vrea să mai amintesc de acela pe care-l vezi că e nenorocit, şi stă într-o zonă circulată, mulţumindu-se cu o atingere subtilă, efemeră, realizată ca din greşeală. Pentru el parcă e suficient asta. Mai vezi şi o nenorocită care imbâcseşte tramvaiul cu un miros groaznic şi pe copiii trimişi să cânte pentru bani în loc la şcoală.
Cobori şi te întrebi pe drum dacă s-au găsit până la urma el şi ea, ea şi el, dacă o aă muncească cinstit hoţul începând de mâine ţi dacă bolnavii o să aibă suficient ca să nu moară de foame.
Dar ştii că încă mai sunt lucruri de aşteptat, încă mai sunt oameni de întâlnit, încă mai sunt fapte de dezamăgit, încă mai este durere şi lipsă, incă mai este nebunie şi răutate, dar totuşi ce frumos că mergi acasă, imediat vine prietenul, imediat vine prietena, mergi acasă şi poate te duci în camera ta singuratică şi te gândeşti, poate chiar la veşnicie, mergi acasă şi te aşteaptă cu iubire simplă, poate chiar fără cuvinte, cu ceva cald, proaspăt şi gustos.
Parcă prinzi putere să mai pleci şi mâine, parcă merită tot efortul.