Clasa politica
Urmaream adineaori o discutie despre nimic la Realitatea TV. Se certau vreo 6-7 oameni aparent in toata firea pe baza imaginilor de la Summit-ul Nato. Este incredibil. Unu dintre ei cere ca secventa video sa nu mai fie taiata si sa fie data in toatalitate (lipseau vreo 3-4 secunde esentiale si dupa parerea mea) i se promite ca se da secventa intreaga dar nu se da si apoi i se tipa ca “v-am dat domnule!”
Echilibrul nu este deloc in emisiune, reprezentantul PDL este impiedicat permanent sa-si spuna opinia timp in care moderatoarea nu zice nimic. Ca sa nu mai spun ca raportul de forte este 6 cotra 1.
Ma intreb cum este posibil sa mai functioneze astfel de televiziuni in tara asta, ma intreb de ce jurnalistii nu-si dau seama ca sunt cel putin la fel de vinovati pentru mocirla in care ne zbatem de atati ani pentru ca vorba aceea presa este a treia putere in stat.
Ma intreb cat va mai fi posibil ca sa existe atata dezinformare pe canalele media din tara asta si cat timp vor continua oameni maturi cu studii si pregatiri profesionale sa se faca de rusine discutand la televizor pe baza unor subiecte de can-can sau nici macar.
Domnii mei, tara arde, lumea se schimba, apar politici noi, idei noi.
Europa nu stie de noi, lumea nu stie de noi… dar nici noi nu stim de ei… si nici nu ne pasa. Cand era intalnirea de la Davos, la TV se vorbea despre decolteul lui Udrea si despre suvita lui Base, acum presedintele frantei se adreseaza lumii arabe iar la noi se discuta pe baza unor lucruri care nu au nici un efect asupra vietii noastre de azi, de maine si de niciodata.
Ar trebui sa se discute mai mult ce fac altii, ca sa vedem cat mai avem noi de facut. De ce altora le pasa sa atraga investii straine si cum o fac. Care sunt temele actuale care sunt pe masa marilor puteri. Poate ne putem folosi imaginatia si creativitatea ca sa venim noi cu solutii. Oamenii te cauta cand vii cu solutii, noi venim numai si numai cu probleme.

Noua ne pasa numai de noi. Ne pasa ca vecinul are casa mai mare, masina mai scumpa, vacanta mai lunga, serviciul mai usor, salariul mai mare si ne mananca frustrarea pana in adancul sufletului.
Ne folosim creativitatea si inteligenta ca sa facem misto de unul si altul, ca sa manjim imaginea oricui ne cade pe mana, pentru ca putem si pentru ca ne face placere. Exact cum fac tinerii, cand le mijeste parul pubian si vor sa-si arate puterea pe banca din parc, pe cosul de gunoi, dand cu picioarele, bata sau folosind focul.

Oamenii politici isi sunt blestem unii altora si impreuna ne sunt noua aruncati cu cadelnita masss-media peste capetele noastre ametite de aburii amoniacului ce ne intoxica atmosfera noastra civica, culturala si intelectuala.
Ochii ii tinem inchisi pentru ca ne ustura ochii. In schimb gura, gura o tinem deschisa si urlam pe la toate colturile ca sa completam tabloul grotesc ce nu mai este placut nici de cel ce iubeste hidosul.

Ma intreb iarasi, oare acesti oameni cand merg acasa nu le este rusine nici macar putin de ei? Nu le crapa obrazul de rusine? Nu ii doare inima ca nu sunt capabili sa vina cu ceva mai bun… sa vina cu o solutie, sa schimbe ceva macar din micro ecosistemul lor.

Zadarnic pun eu aceste intrebari, zadarnic vorbesc. Noi plecam, plecam cu totii. Cui ii mai pasa de soarta celor ramasi? Ramasi prada dispretului, dispretului celor de aici, dispretului celor plecati si propriului dispret.

Ma intreb de unde mai am energie sa sufar pentru aceste lucruri si ma intreb de ce nu sunt deja anesteziat, de ce nu pot sa fiu si eu doar un partizan pentru stanga sau pentru dreapta, si sa-njur si sa spurc ca sa execut si eu pe cineva prin puterea imaginatiei mele bolnave exprimata prin cuvinte si semne murdare ca sa am satisfactia unei revanse chiar si trecatoare.

Ar trebui, cred, mai intai sa mor eu, sa ma omor pe mine, sa nu mai fiu eu, sa fie doar carcasa mea care sa nu mai poata rosii de rusine, care sa stea cu nasul sus si cu ochii tintiti pe prada si cu mintea la urmatorul festin.

Da, sunt las, sunt slab si de nimic pentru ca vreau sa raman eu.